Metamorphosis Revista CJRAE Galati – ISSN

6Mar/12Off

„Absenteismul sau ….viata bate scoala”

Saracia
4
voteaza





Cauzele absenteismului sunt numeroase şi de cele mai multe ori cel puţin incomode în oricare tip de discuţie. Importantă este cunoaşterea acestor cauze şi identificarea modalităţilor cu adevărat eficiente prin care se pot combate acestea şi implicit absenteismul.

Dintre numeroasele astfel de motive pe care le-am identificat  în munca pe care o desfăşor, mi-au atras atenţia într-un mod deosebit cele legate de sărăcia extremă şi de anumite aspecte ale culturii rrome. În faţa acestor lucruri, m-am găsit în imposibilitatea de a interveni şi de a lupta împotriva absenteismului - fenomen atât de nociv societăţii noastre.

Din păcate, măsuri ca identificarea cazurilor specifice, raportarea lor şi eventual amendarea anumitor factori au demonstrat că nu ating nici pe departe acest fenomen, cu atât mai puţin îl ameliorează. Tratarea unui simptom nu face decât să prelungească problema. Consider că o abordare eficientă s-ar adresa mai curând cauzelor şi nu efectelor – când este prea târziu.

Aceasta idee se desprinde ca o concluzie dureroasă din „cazuri” asistate.  Iată două dintre cazurile cele mai grăitoare:

F. M.  are 11 ani, dar este doar în clasa a III-a. Este cel mai mare dintre fraţi şi are responsabilităţi mult prea grele pentru umerii lui de copil. Cel mai mic dintre fraţii lui are doar trei ani. Pentru cei mici, F.M.  este mamă şi tată, pentru că tatăl lor este plecat în Germania la muncă, iar mama lucrează în permanenţă „la bidoane”(mama  strânge  multe peturi din gunoaie ca să le vândă) – o slujbă mizeră din care câştigă extrem de puţin.  F. M.    îi hrăneşte pe cei mici cu puţina mâncare pe care o lasă mama dimineaţa şi apoi taie lemne (acum dintr-un pat pe care l-au găsit la gunoi) pentru a încălzi locuinţa. Când F. M. este la şcoală, slujba lui de „om mare” este preluată de o soră mai mică. De aceea, băiatul alege să lipsească de la şcoală şi să stea cu cei mici. Când noi, asistenţii sociali, am ajuns la domiciliul lor, F. M.    a încercat să ne împiedice să intrăm în casă, spunând că cei mici sunt bine, că se uită la desene animate în camera lor bine încălzită. În curtea unde se află umilul acoperământ, sunt mai multe locuinţe, iar intrarea în spaţiul lor se face printr-o uşă cu un cearceaf în locul geamului, o uşă care se mai ţine doar într-o balama, o uşă pe care F. M.   are grijă să o închidă el însuşi în urma noastră, pentru a se asigura că nu se strică de tot. Locuinţa nu aparţine familiei; din nimicul pe care îl câştigă mama, trebuie să plătească o chirie Primăriei. Fraţii mai mici îşi fac apariţia în faţa noastră şi ne privesc cu ochi trişti şi bolnavi, cu năsucuri murdare agăţându-se de fratele lor mai mare. Motivul sau motivele pentru care F. M. nu mai merge la şcoală sunt evidente. Şi reprezintă un semnal de alarmă pentru societatea noastră.

Cazul lui F. M. nu este singular din păcate. Zona în care locuieşte el este populată de oameni în situaţia familiei lui. Sărăcia extremă atacă atât de violent, încât omul îşi concentrează toate eforturile pentru satisfacerea nevoilor primare mai întâi, de cele mai multe ori nerămânând loc sau energie pentru a identifica şi alte nevoi. Reduşi la nivelul de vieţuitoare care trebuie să se hrănească şi să se încălzească, aceşti oameni atât de afectaţi sunt departe de a vedea necesitatea sau importanţa educaţiei. Avantajele sau punctele tari pe care le oferă şcoala sunt prea depărtate pentru ei. În faţa lor sunt alte lucruri urgente şi tiranice cu care trebuie să se confrunte. În discuţiile pe care le-am purtat cu oameni/copii ca F. M. am realizat cât de irelevante sunt spusele noastre când încercăm să vorbim despre „un viitor mai bun obţinut prin educaţie” în faţa unui copil care în primul rând simte foame, frig, teamă şi disperare. Nu doar pentru copil sunt irelevante explicaţiile noastre academice, ci mai ales în faţa părinţilor, care de asemenea, stau politicoşi în faţa asistentului social încercând să mascheze teama zilei de mâine.

Aşadar, nu discuţiile persuasive sunt cele menite să repare ceva în această situaţie disperată, ci intervenţia efectivă în viaţa lor de familie. Când aceste nevoi elementare şi de securitate sunt îndeplinite, abia atunci, copii ca F. M.   ar putea sa înţeleagă importanta educaţiei.

Un alt caz în faţa căruia m-am găsit în imposibilitatea de a interveni sau de a sugera o soluţie imediată este cel al copilului S. E.

S. E. se numără printre fetiţele rrome plasate prin naştere în poziţia omului lipsit de putere. Este în clasa a III-a doar, însă bunica ei consideră că odată ce fata are 11 ani, „gata cu şcoala de acum, ea trebuie să înveţe să facă mâncare, să spele şi să facă curat în casă, ca mai târziu să placă soţului”.

Condiţiile în care trăieşte S. E..  sunt foarte bune, prin urmare, nu situaţia materială este responsabilă pentru absenteismul fetiţei. Cultura în care trăieşte şi apartenenţa la sexul femeiesc o influenţează cu privire la viitor. Există o  deosebire de fratele ei, reprezentant al sexului bărbătesc, care „poate merge la şcoală cât vrea, pentru că e băiat” ne lămureşte bunica.

S. E.  este exemplul copilului „logodit din faşă” – o poziţie în faţa căreia ne declarăm de cele mai multe ori învinşi. La vârsta ei, ea nu poate vedea alt orizont decât cel pictat de adulţii care îi hotărăsc viaţa acum. E foarte posibil ca   S. E..  nici să nu îşi dorească vreodată altceva mai bun pentru viitorul ei, pentru că realitatea care o înconjoară o va convinge că drumul care i s-a trasat este singurul şi cel mai bun. Puţinele ore petrecute la şcoală – atunci când copilul participă la ore – nu au prea mare greutate în faţa presiunilor pe care le exercită familia, şi în acest caz, cultura rromă. În faţa educaţiei din familie, argumentele unui asistent social, sau ale unui dascăl, pălesc prin lipsa de esenţă.

Departe de a dori să judec o cultură, departe de a nega valorile acesteia, îmi permit să amendez faptul că fetiţelor rrome li se anulează din pruncie dreptul la alegere.

Pentru un asistent social, “cazurile” nu sunt nişte dosare cu opis şi formulare completate, ele sunt viaţa cuiva, familia cuiva, trăirile cuiva; de aceea, atunci când vorbim de absenteism, nu putem să îi ignoram pe aceşti copii care au fost, sunt, şi până nu vor exista soluţii reale pentru problemele lor, vor rămâne în statisticile copiilor în risc de abandon şcolar!

Anca Pastia,

asistent social, CJRAE Galaţi

 

 

 

 

Autor Anca Pastia